A trecut aşa de mult timp, încât nici eu nu mai ştiu cât. Căci atât de repede trece şi te lasă şi te ridică, te ameţeşte şi îţi dă speranţe. Tot timpul am fost convinsă că totul se întâmplă cu un scop, că întâlneşti oameni cu care trăieşti anumite experienţe, dar care pleacă, pentru că tu ai învăţat ce aveai de învăţat, ţi-ai luat doza şi ai plecat mai departe. Dar ce se întâmplă când nu vrei ca acea experienţă să mai plece, cum faci să o amesteci cu tine, cum faci să-i spui timpului: “Stai, răbdare, domnule, nu vezi că e bine”?! Dacă ar fi atât de simplu, poate că nici nu ne-am mai bucura atât de intens de tot ce facem azi.
Ador noutatea din viaţa mea, ca voi toţi, ador să fiu altfel când vreau şi cum vreau, fără ca judecata societăţii să mă arunce în iad, doar pentru că au încadrat totul în aşa e bine, aşa nu e bine. Cine spune asta, cine are puterea asta? Sunt fericită şi o strig, am lumina zâmbetului în suflet şi vreau să o dau mai departe cu fiecare pas pe care îl fac, pentru că acolo eşti tu, omule, care aştepţi speranţă, bucurie, căci asta e tot ce ne umple inimile, fericirea şi feţele luminate, nimic altceva nu e mai frumos ca experienţa pe care o trăiesc azi, de care mi-e teamă că nu o să o mai am mâine, dar pe care o muşc din răsputeri să-mi hrănesc fericirea încă o secundă.
Te ador, timpule, iar şi iar şi iar... tu care ne iei totul într-o clipă şi ne dai minunea într-o altă... trăieşte, trăieşte toată bucuria pe care poţi alege să ţi-o oferi, iar restul... de restul se ocupă El.
Aceasta este o frustrare şi trebuie tratată ca atare. :)