Mă enervez extrem de repede când îmi este foame. Ştiu, nu sunt specială, probabil sunt mulţi oameni ca mine, dar eu cred că exagerez puţin sau mai bine zis, creierul meu care e atât de iritat de poveste se blochează şi intră în grevă, îmi vine să arunc cu orice în oricine când îmi e foame, nici dacă mă laşi în mall să îmi cumpăr ce vreau nu mă ajută. Am încercat să fac asta şi nu îmi plăcea nimic, nu puteam să cumpăr nimic, e o nelinişte interioară gravă care mă tot strigă: “Fată, ai uitat ceva!”
Mâncareeaaaa!
Ce e foarte ciudat este că îmi aduc aminte când eram mică, îmi plăcea atât de mult să mă joc şi să stau afară în faţa blocului până seara târziu, că nu îmi trebuia nici mâncare, nici apă, nici baie. Eram cuprinsă de o bucurie imensă, era totul simplu, nu aveam pretenţii, nu aveam supărări, ştiam să mă bucur mult de joc. Mi-am obişnuit mintea așa, că trebuie să mănânc ceva des, măcar o gustare, la film popcorn şi suc, acasă ceva de ronţăit, chiar acum când scriu mănânc nişte biscuiţi şi aştept să fie gata mâncarea pusă în cuptor. Am făcut sparanghel cu cartofi la cuptor. Ah, un lucru bun, nu prea mănânc carne, uneori pește şi fructe de mare şi extrem de rar altceva dacă îmi e poftă sau e o specialitate şi trebuie să încerc. Mă simt bine făcând asta din multe puncte de vedere. Mă simt vie, umană şi liberă.
Aş vrea să îmi găsesc un mod de a mă ajuta mai bine să nu mai am zile haotice, cu toate că sunt cele mai frumoase, când mă trezesc la 12 şi mănânc cereale cu lapte şi apoi pot să mă uit la un serial pe Netflix, e PARADIS! Merg la sală de 3 ori pe săptămână şi asta mă ajută cu organizarea, mi-e greu să mă urnesc până acolo că mă apasă lenea, dar încerc cât pot să mă ţin de program.
În timp ce scriu mă gândesc la cum o să fie mâncarea din cuptor că tot miroase şi mă gândesc mai ales cât de repede se răceşte să o pot mânca. Aiurez, dar sunt curioasă ce pot să scriu când sunt în criza foamei. Gata, am fugit la masă.