Sunt oameni care te plac atât de mult, încât refuză să plece din viaţa ta chiar dacă tu le spui că ar fi timpul să îşi vadă de viaţa lor. Aşa este dintele meu de lapte, s-a ataşat de locul unde a crescut, încât nu a mai vrut să plece, în curând o să facă 30 de ani şi tot stă agăţat. De fapt, el nu e un dinte slab, e un dinte mic şi chipeş care dă lapte, ca o văcuţă, doar că a prins un loc în corola de minuni a gurii.
Eu am vorbit de multe ori cu el, l-am dus la stomatolog, i-a zis şi medicul că e timpul să-l lase pe fratele lui mai mare să crească, domnul Canin, dar el, nu şi nu. Eu îl consider un viteaz, un copil care a refuzat să iasă din pântecul mamei şi se ţine bine de tot. Are o muşcătură puternică şi sigură şi niciodată nu mă lasă la greu.
Ceilalţi dinţi ştiu că dintele meu de lapte e fratele care nu s-a dezvoltat şi a rămas mic şi uneori îl mai împing aşa din greşeală doar să-l necăjească puţin. Eu cred că ar trebui să poţi decide tu dacă vrei să îţi schimbi dinţii sau să rămâi cu dinţii de lapte, că poate fiecare dinte suferă când pleacă, mai ales că unii rămân blocaţi într-un măr, alţii fug repede traşi de o aţă legată de clanţa uşii şi cel mai rău plâng cei scoşi de cleştele dentistului.
Pentru mine dinții sunt prietenii mei buni, îi îngrijesc mereu pentru că ştiu că fără ei mi-ar fi tare lene să îmi mărunţesc mâncarea sau să fac o poză în care par fericită. Aşa că dintele meu de lapte e protejatul meu, cel care îmi aminteşte de copilărie şi îmi arată mereu ce înseamnă să fii fidel. Să rămâi cu un dinte de lapte e ca şi cum te-ai naşte cu un fir de păr alb şi nu l-ai vopsi niciodată pentru că e norocul tău.